Alina Ratiu-mentor impartaseste cu noi cateva ganduri. Spor la citit va dorim!
Jumatate de an… jumatate de an de mentorat… o jumatate de an adanc imprimata in mintea si sufletul meu. Tin minte cum intr-o dimineata de aprilie m-am imbracat in entuziasm, parfumat cu optimism, accesorizat cu motivatie si curiozitate si m-am indreptat spre Fundatia ProPrietenia Arad pentru un interviu. Gasirea fundatiei a fost o adevarata aventura, de parca ati fi ascuns-o intentionat ca pe o comoara. In cele din urma am gasit-o. Acolo, “pirata” care m-a intampinat a fost Aniela. A fost un interviu foarte lung, fapt ce denota ca fetele trateaza cu mult profesionalism si seriozitate aparitia oricarei persoane la fundatie, indiferent de motivul si durata vizitei. Cum spuneam, a fost un interviu foarte lung, dar ce-i drept, la ce te poti astepta de la doua vorbarete?
Mi-a placut Aniela, inca de pe atunci, mi-a placut ca om, ca prezenta, ca parte a unui proiect, ca tot ce a insemnat ea in acea dimineata. Dupa acel interviu, chiar mi-am dorit enorm sa fac parte din proiect, astfel ca in momentul in care am fost anuntata ca am fost acceptata, am fost extrem de fericita.
Apoi a urmat plecarea la Moneasa. Inaintea plecarii, in fata autobuzului se afla un grup de oameni usor stanjeniti, un grup de straini pe atunci, care nu imi inspirau mai nimic. Dar in urmatoarele zile aveam sa incep sa descopar ce caractere colorate si interesante ascundeau acesti oameni. Am intuit de pe atunci ca imi vor deveni foarte dragi.
A urmat intalnirea noastra cu beneficiarii, intalnire placuta si interesanta, dar nu lipsita de stanjeneala tipica oricarui inceput. Pe atunci eram hotarata sa fiu mentor, sa ofer, sa arat, sa indrum, sa explic, sa schimb… sa joc un rol major pentru beneficiarul meu. Nimic rau in gandirea mea, dar aveam sa aflu ca lucrurile sunt putin diferite. Spun asta pentru ca acum, dupa aceasta jumatatea de an, inteleg ca nu am fost un mentor de la inceput, nu am aparut pur si simplu ca un mentor potrivit sau perfect, am inteles ca nu eram acolo sa fiu un mentor, ci pentru a invata sa devin un mentor, un mentor potrivit si adaptat la nevoile si prioritatile beneficiarului meu. Asta a fost una din multele lectii de viata pe care le-am invatat in jumatatea asta de an.
Am mai inteles ca rolurile de mentor si beneficiar se intersecteaza mereu, ca adevaratii mentori sunt de multe ori acesti tineri beneficiari, care au avut puterea de a depasi momente dramatice si au reusit sau cel putin au incercat si continua sa incerce sa transforme aceasta durere in intelepciune. Si atunci ma intreb oare nu mentorii sunt adevaratii beneficiari, pentru ca beneficiaza de niste lectii profunde si importante de viata, din experientele altora, fara a trece prin drama, fiind scutiti de acele suferinte cumplite? Sunt mentor? Sunt beneficiar? Raspunsul e doar unul: sunt norocoasa. Nu conteaza daca esti mentor sau beneficiar (fascinant este ca esti ambele), relevant e ca esti norocos. Oricine are ocazia sa faca parte dintr-un asemenea proiect este norocos.
Au urmat multe momente deosebite: excursia la Soimos, unde in ciuda efortului fizic, am avut parte de o zi exceptionala: reactii haioase, voie buna, izbucniri haotice in ras, intamplari imprevizibile, activitati “extreme” si inedite, plus cireasa de pe tort: NOI. Zile deosebite au fost si cele in care am fost la Timisoara, la padure (unde Clara ne-a sedus cu prajiturile ei) sau zilele in care am facut diverse ateliere.
Singurul meu pacat din aceasta jumatate de an a fost… si va spun acum: furtul. Am furat din blandetea Elenei, din entuziasmul Mihaelei, din caldura lui Victor, din dulceata lui Flavius, din puterea Anei, din inocenta Mihaelei (blonduta), din calmitatea lui Alin, din hotararea lui Adi, din veselia lui Ghita, din istetimea lui Florin si din fiecare cate putin. Am furat din fiecare beneficiar cate ceva. Dar lipseste un beneficiar in lista mea de mai sus, si nu pentru ca din el nu as fi furat nimic, ci tocmai pentru ca din el am furat cel mai mult. Din beneficiarul meu, Sergiu am furat politetea, maturitatea, puterea sacrificiului pentru ceilalti si multe altele.
Am “furat” din toti ce-i mai frumos si mai deosebit. Vreau sa pastrez aceasta frumusete a fiecaruia, pentru ca dupa parerea mea tot mentoratul e bazat pe ideea de a scoate ce-i mai bun si mai frumos in fiecare.
Lumea e ca un trup firav, trist, obosit si plin de rani, dar eu sper si cred ca in aceasta jumatate de an, pe acest trup firav si ranit a aparut un pansament: NOI. Cine stie, poate daca oamenii ar incerca mai mult sa devina “pansamente”, poate trupul nostru firav si trist ar deveni puternic si optimist.
